The blame game

Life imitates art, and in this particular case, life turned away from its usual path to start displaying scenarios similar to Gossip Girl or Pretty Little Liars, where friends turn into enemies, lying is the main currency for achieving your goals and getting the answers that you desperately looked for.

You never believe it could happen to you until it actually does, and that’s how putting your trust in someone and calling that person a friend should be something you’re most careful about. Real life situations taught me that not even sharing your high school years with someone as your desk mate is going to keep that person from trying to destroy you and everyone around you.

The main part in the backstabbing scenario that could’ve ruined relationships, friendships and simply people goes to a sad little person, with huge issues in what concerns an ex-boyfriend and the burning desire to know whether or not he continued his life like it was normal, being with other girls. To the dangerous mix of personality traits that the lead actor already has, there comes craziness, bad intentions and a tendency for lying that form a person ready to do whatever it takes to get the answers they want, even if it means losing all your friends and acquaintances and trying to do so for them too.

In the end, the lies and bad intentions of one single person, that had the purpose to turn everybody against themselves, did the unexpected and got them close to point out the crazy person in the room, showing them that together, not even the meanest gossip could stand in their way of living their lives as they wish and with whom they wish.

The silver lining in this story is represented by a huge party that everybody attended, being the stress relief that they all needed. Music, fun, good intended people and no hidden intentions were the remedy for all the stress that a lot of people were put through.

Also, these ingredients are the missing things in your life, deary, things that you will not have ever again, at least not in this city, because you fucked shit up, big time.

Advertisements

Până la filtru.

În Căutarea Orgasmului Suprem

image
– De ce fumezi? m-a întrebat el clișeic pe un ton arogant.
Nu îmi plăcea întrebarea asta. Îmi era frică de ea si mă enerva până în măduva oaselor. Cu siguranță nu era prima oară când îmi era adresată și știam că nu va fi nici ultima. La început, nu am știut cum să răspund. Am cugetat puțin în tip ce mă calmam și i-am zis:
-Nu ai înțelege dacă ți-aș spune.
El s-a uitat la mine și mi-a zâmbit. Puteam să văd că i-a plăcut răspunsul și nu am fost surprinsă de replica lui:
-Uimește-mă!
Am râs sarcastic si m-am uitat la el. Avea zâmbetul ăla tâmp pe față și vedeam că aștepta curios un răspuns.
-De când eram mică am simțit o oarecare atracție către Țigară. Nu, nu fumez din niciun motiv clișeic.
-Nici nu ai avea cum, m-a întrerupt el. Ești un paradox, iar un paradox nu…

View original post 432 more words

I’m in love with cities I’ve never been to and people I’ve never met

Nobody moves to New York City looking for peace and quiet, that’s what the calm suburbs are for. The City is for young, adventurous and passionate people, being the place where the old, the classic and the new gather to provide the public with the best cultural, artistic, gastronomic and entertaining experiences. The City That Doesn’t Sleep, the delightful place where Frank Sinatra wanted to wake up, simply refers to the everlasting razzle-dazzle that it has to offer under its city lights. There is always something happening, always some restaurant or cafe open, always a place to be.

tumblr_lto9cpkzcM1qludd5o1_500

Am uitat

Tot ce auzeam în jur era sunetul paharelor de vin ciocnindu-se alături de zecile de voci în care puteai auzi doar zâmbete. Am aruncat o privire către ceasul de la mâna mea, a întârziat. Ospătarul mi-a adus pachetul de Dunhill albastru, din care am scos prima ţigară, pe care am întors-o cu filtrul în jos. Nu cred în superstiţii, dar obiceiul ăsta a pus stăpânire e mine. Se spune că acea primă ţigară trebuie să fie ultima pe care o fumezi din acel pachet, iar înainte de a o aprinde, îţi pui o dorinţă care urmează să se îndeplinească. Dacă ar fi atât de uşor.

Într-un final îşi face şi el apariţia, bulversat şi stresat de faptul că m-a făcut să îl aştept singură. Îi zâmbesc cu căldură şi îl asigur că totul e în regulă, pentru că… totul era, nu? Îmi povesteşte despre săptămâna lui aglomerată de la facultate şi despre cum îl stresează toţi la muncă, cu toate că nu îmi păsa şi nici nu aveam cea mai mică idee în legătură cu locul său de muncă. Din când în când îmi mai înclinam capul şi îl priveam absentă pentru a da impresia că sunt atentă, când un „mi-ai lipsit” rostit încet m-a deşteptat din visare.

-Poftim? Am spus, uşor încurcată de acele cuvinte.

-Mi-a fost dor de tine. E chiar aşa de greu de crezut? Spuse el zâmbind forţat.

Bineînţeles că nu era greu de crezut, era greu de ascultat şi de înţeles, mai ales pentru că scopurile mele erau cu totul altele, în niciun caz mărturisirea de sentimente. Discuţia măruntă a continuat pentru mult mai mult timp decât mi-aş fi dorit. Urăsc astfel de conversaţii neînsemnate, de umplutură. Spune-mi altceva, ceva ce contează, vreau să aflu ce crezi despre univers, dacă suntem singuri sau nu, dacă crezi că dragostea durează trei ani sau eşti un romantic incurabill, dacă îţi dai seama că nu mă vei avea niciodată cu adevărat şi lucrul ăsta te distruge înăuntru.

-Pot să îmi dau seama când eşti complet dezinteresată, ca acum, aşa că nu mai încerca.

-Nu sunt, doar… nu ştiu, nu trebuia să accept asta. Am încercat să mă apăr.

-Şi atunci de ce ai făcut-o?

-Am nevoie de cineva.

-Ei bine, vezi tu, asta e problema ta. Ai nevoie de cineva, nicidecum de mine, iar eu nu am de gând să mai fiu „cineva”.

-Ştim amândoi că nu e aşa. L-am fixat cu privirea pentru cinci secunde şi am putut să observ răspunsul în ochii lui, cu toate că nu avea curajul să îl admită. Am scos o altă ţigară din pachet şi l-am rugat sa o aprindă. A scos bricheta Zippo din buzunarul pantalonilor si mi-a aruncat-o pe masa plină de pete de cafea.

-Să mi-o înapoiezi când vei ştii ce vrei de la mine. S-a ridicat de la masă, nu înainte de a lăsa pe masă bani pentru nota de plată, destui cât să acopere şi consumaţia mea, doar pentru că ştie cât de tare mă enervează când plăteşte pentru mine, după care a ieşit pe uşa cafenelei.

M-am urcat în maşină şi am condus până unde am văzut cu ochii, sau mai bine spus, până unde m-a dus benzina. Întâmplarea face că toate drumurile ocolitoare m-au adus tot în faţa casei lui, unde mă aştepta de când părăsise localul. A început să înjure şi să lovească cu pumnii în poarta de fier a casei, pe care aproape că o îndoise, când am acceptat să dau o altă şansă lucrurilor dintre mine şi el. Însă este greu să simţi din nou când ai uitat totul despre aşa ceva.

tumblr_nlvpoiIOSR1rkbqbko1_500

Alături de Alex

Riciu Alexandru Mihai este elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic Ovidius din Constanţa. Cazul lui a mai fost mediatizat în urmă cu 3 ani când a primit diagnosticul de cancer osos, prin care a trecut de atunci. Acum însă a fost diagnosticat cu leucemie mieloidă acută. El are nevoie de transplant de măduvă osoasă şi de a găsi o persoană compatibilă, deoarece testul pe care fratele său l-a făcut a dovedit faptul că acesta nu este potrivit. De asemenea, Alex are nevoie urgentă de sânge, care se poate dona doar în Bucureşti la Institutul Naţional de Hematologie Transfuzionalã. Grupa lui sanguina este B cu Rh negativ, însă oricine poate dona.

Aşadar, noi, familia, prietenii şi colegii (atât foşti cât şi actuali) apelăm la oricine doreşte şi este dispus să îl ajute pe Alex. Testul de compatibilitate, cât şi donaţiile de sânge pot fi făcute doar la Institutul Naţional de Hematologie Transfuzionalã din Bucureşti, specificându-se faptul că este pentru Riciu Alexandru Mihai. Testul constă în prelevarea unei probe de sânge. Mai multe informaţii despre transplant puteţi găsi pe site-ul: http://www.registru-celule-stem.ro/afla-despre/intrebari-frecvente

Donatorul trebuie să aibă între 18 şi 45 de ani.
Donatorul trebuie să fie sănătos şi să nu sufere de niciuna dintre următoarele boli: boli cardiovasculare severe, boli pulmonare severe, boli renale severe, boli neurochirurgicale severe, boli infecţioase severe, boli autoimune, hepatită sau cancer.

De asemenea, Alex are nevoie de ajutorul nostru pentru a strânge suma necesară transplantului, o sumă enormă ce reprezintă o mare greutate pentru întreaga familie. Orice donaţie constituie un pas în faţă către realizarea operaţiei.

Donaţiile se pot face pe numele Şapraga Constantin în conturile:

RO73INGB0000999904849888 (EUR)

RO41INGB0000999904849882 (LEI)

Vă mulţumim.

1375944_599333356795298_235371992_n

I’d rather hurt than feel nothing at all

Se spune că arta se naşte din fericire şi tristeţe, dar cel mai mult din tristeţe. Atunci când durerea îşi face simţită prezenţa tind să mă refugiez, ca şi tine probabil, în artă: muzică, scris, fotografie şi uneori chiar desen, cu toate că am două mâini stângi. Ideea este că îţi găseşti involuntar lucruri care să te distragă, pentru că asta simţi că trebuie să faci, să reuşeşti să îţi iei gândul de la sentimentul ăla chinuitor. Pe cât de agonizantă mi s-ar părea suferinţa ce vine din anumite eşecuri, mult mai rea mi se pare indiferenţa.

Probabil că va suna anormal, dar ştii cât de trist este să nu ai despre ce să te plângi? Şi nu pentru că nu ai probleme, sau pentru că nu îţi lipseşte cineva sau ceva ce nu ai, ci pentru simplul motiv că tot ce simţi e… nimic. Nu e ca şi cum îţi propui să devii un bloc de gheaţă notoriu, pur şi simplu se întâmplă.

Iar când se întâmplă şi rămâi într-o stare de spirit în care nimic nu te mai afectează devine foarte trist. Ţi-ai ruga un prieten să te pocnească, doar-doar să simţi ceva… durere, indignare, orice. Bănuiesc că ceea ce vreau să spun e că prefer să mă fi afectat ceva din ce s-a întâmplat în ultimele luni decât să trec cu atâta indiferenţă şi uşurinţă peste evenimente ce m-ar fi marcat cândva. Încearcă să mă contrazici.

Ipocrizie

Am citit acum ceva timp un articol al unui aşa-zis angajator ce afirma cu o aroganţã ieşitã din comun cã viitorul se aflã în domenii precum cibernetica, fizica, matematica şi tot ce ţine de ştiinţele exacte. Acest individ mai spunea cã profilul de uman din liceu este total nefolositor pentru cã nu pregãteşte elevii pentru materiile ce oferã un viitor.
Din punctul meu de vedere, nu am auzit concepţie mai tâmpitã decât a respectivului. Întâi de toate, cu mult înainte de a învãţa calcule, procese fizice sau chimice şi programare de calculatoare înveţi sã scrii şi sã vorbeşti pentru cã fãrã aşa ceva nu poţi relaţiona într-o societate. Apoi, lumea are nevoie de conştiinţã istoricã, sã ştie mãcar de când strãmoşii lor sunt aici şi datoritã cui, precum şi câte ceva despre istoria şi cultura altor popoare. Totodatã, o societate are nevoie de artã, precum: pictura, literatura, muzica şi aşa mai departe.
Într-o societate de viitor trebuie sã existe un echilibru între aceste elemente, nu sã devenim nişte roboţi guvernaţi de calcule matematice precum ne sugereazã marele angajator în articolul sãu.