Millionaires

 

If time was money, we’d be worth a fortune

I swear, you may think you’re rich

You could have a million euros but you can’t buy this

These past few weeks were filled with time spent home, with family and… the other family. I always knew I was close to my friends, but more recently I felt a connection and closeness with every single one of them stronger than ever, and it left me speechless, smiling inside and out, or in tears of joy from time to time.

Hearing “I missed you guys” in a dead silence in the car, at a red light in the middle of the busiest boulevard in the city made all the chaos around feel safe and sound.

Standing on chairs in a small kitchen at 3 in the morning talking loud and laughing even louder at the smallest things is a picture of us I was always familiar with. But then, one of us zones out in their own thoughts just to come between us to mention with smiling eyes “I really like you guys” and it puts you in the best mood possible, giving you a feeling of pure happiness.

It’s the friends that come over for a coffee 3 days in a row and leave in the middle of the night every time, because they just wanna sit there and talk with you… about problems, old memories and advice.

It’s the friends that you haven’t talked that much to in a while, but you have more than 15 years of knowing each other behind, and somehow spending time with them again feels like nothing’s changed.

It’s the friends that tell you they realized the friendship is gonna last all of your lives, just because they know it, and the though hit them while they were thinking about you when you were away.

It’s the friends that weren’t in your life from the beginning, but somehow came and became more important than time can tell, and you grew to love them so much you picture them every where by your side.

It’s the friends that don’t need to hear the word forever to know it’s gonna be that way. Or the ones that don’t need to hear “I love you” to know you do, though you tell them anyway.

It’s the friends that you miss even before they leave to sail the seas, because you were never apart that much since the both of you learned to read and write.

It’s the friends that didn’t say all those things out loud, but they’ve proven them with every year passing just by being there in every situation, at every party, in every trip, during hard times or happy moments. The friends that will be there in all those things that will come, all the plans you will make, because you can’t imagine those plans happening without them.

It’s the friends that became family.

b669d03b-6221-4e44-9909-f4587ed74ac6

 

Dragostea durează 3 ani. Dragostea durează 3 ani?

În primul an, cumperi mobila.

În al doilea an, muți mobila.

În al treilea an, împarți mobila.

Cartea

Cărțile nu se judecă după copertă, dar se pot judeca după titlu, care a fost și motivul care m-a făcut să citesc cartea lui Frédéric Beigbeder, motiv alimentat de un cinism poate nemotivat și de credința că ”basmele există doar în basme”. 

În centrul acestui Roman se află Marc Marronnier, în vârstă de 30 de ani, aflat în toiul petrecerii sale de divorț, mai mult sau mai puțin liber. După o relație de 3 ani, Marc realizează nu doar că nu o mai iubește pe Anne, ba chiar că o detestă, argumentându-și sentimentele printr-un studiu care a dovedit că, din punct de vedere chimic, dragostea moare după 3 ani.

Cu puțin timp înainte de întâlnirea datei de expirare, Marc se îndrăgostește nebunește de Alice, căsătorită la rândul ei, cu care are o aventură, presărată de urme neglijente, care conduc la divorțul dintre Marc și Anne.

Cartea pare puțin haotică la început, înțesată de povestiri din relațiile lui Marc cu Anne și Alice, încercările lui Marc de a o convinge pe Alice să divorțeze și să fie cu el, viața lui de burlac și argumente ale teoriei lui, însă este o carte ușoară și plăcută.

Romanul abordează o mulțime de teme, din perspectiva personajului principal, explicând efectul distructiv pe care căsătoria îl are asupra iubirii, mutatul împreună, sexul, petrecerile, fericirea, punând accent pe latura tristă a acestor lucruri.

Textul este scris fără pic de cenzură (nerecomandat celor cu o decență excesivă), debordând de un umor simplu, dar de efect, accentuat de caracterul cinic al lui Marc.

În final, cartea reușește să îi mulțumească și pe cei pozitivi, cât și pe cei aflați la capătul opus, printr-un plot-twist de zile mari.

Filmul

Mi-a plăcut atât de mult cartea, încât n-am avut nicio reținere să văd și filmul, cu toate că este o producție franceză, limbă pe care o detest din toată inima. Aproape ca întotdeauna, cartea bate filmul (în principal pentru că sunt omise detalii importante… și pentru că e în franceză – glumesc), dar e interesant să vezi personajele transpuse în realitate.

Piesa

Punerea în scenă a piesei de teatru ”Dragostea durează trei ani” am vizionat-o la Godot, care mi se pare unul dintre cele mai mișto locuri din Bucureștiul ăsta mare. Distribuția, mică, dar esențială – Anne, Alice, Jean-Georges și Marc, interpretați de Mihaela Teleoacă, Gabriela Iacob, Vitalie Bichir și Cristi Iacob (care este un Marc mai bun decât puteam eu să îmi imaginez vreodată citind cartea).

Pe lângă interpretarea plină de naturalețe, am apreciat și interacțiunea actorilor cu publicul (ținta fiind pe capetele cuplurilor, dar și ale celor trei persoane divorțate din sală).

Cu o scenă mică, recuzită minimală și debordând de simplitate, piesa asta, împreună cu cei care i-au dat viață, m-a făcut să râd cu lacrimi, să aprob ferm ironiile legate de dragoste și m-a pus pe gânduri în final.

Must see!

829341

La Dolce Vita pe Via Veneto

O celebră victorie într-o importantă bătălie câștigată de italieni în Primul Război Mondial avea să denumească una dintre cele mai importante străzi din Roma. Bătălia de la Vittorio Veneto a însemnat sfârșitul Marelui Război pentru frontul Italiei, urmând ca această zonă să se bucure de tot ce avea Roma mai bun de oferit.

Cunoscută astăzi sub numele de Via Veneto, acest obiectiv reprezintă una dintre cele mai faimoase străzi ale Romei, abundând de eleganță și opulență.

Strada a folosit drept decor principal pentru celebrul film La Dolce Vita, care îl are în prim plan pe Marcello, jurnalistul care realizează nevoia oamenilor de a afla detaliile scandaloase din evenimente și știri, viața secretă a vedetelor și aristocrația decadentă.

Regizorul Federico Fellini a ales locația pentru naturalețea cu care Via Venetto prezenta toate elementele specifice metropolei italiene din anii 60, cu ale sale cafenele și terase, care decorau trotuarele.

Decorul elegant și luxos, prezentat în La Dolce Vita, a atras aproape imediat întreaga constelație de stele de la Hollywood. Stilul de viață agitat, luminile și traficul intens, reprezentau ambianța ideală pentru vedetele cinematografiei, designerii de modă și scriitori.

Audrey Hepburn, Anita Ekberg, Anna Magnani, Gary Cooper, Tennessee Williams și Coco Chanel sunt doar câțiva din oamenii de valoare ai anilor `60 care au fost atrași de acest obiectiv.

Cu toate că aici exista același haos râvnit de toți pe care Hollywood-ul îl oferea, Via Veneto reușea să îmbine acele elemente cu cele proprii, în care noul se întâlnea cu vechiul, tradiția italiană punându-și amprenta, delectând vizitatorii cu cele mai bune experiențe culturale, artistice și gastronomice.

Cafe de Paris este cafeneaua clasică prezentă în filmului lui Fellini și reprezintă un punct major de atracție pentru tinerii hipsteri, pasionați de era 1950/1960. În trecut, locul a fost patronat de către Mafia italiană, însă astăzi este un loc liniștit în care oamenii își beau cafeaua și admiră scuterele Vespa parcate în față.

Via Veneto oferă aceleași experiențe unice pentru care a devenit cunoscută și astăzi, aici aflându-se cele mai luxoase hoteluri, restaurante, baruri și cafenele din întreaga Romă.

Mister, diavolul și fericire temporară

Era noaptea în care graniţa dintre lumea noastră şi cea a spiritelor se slăbeşte, ademenind toate creaturile, fie ele bune sau rele, să pătrundă şi să se amestece printre noi, fără a da de bănuială. Oraşul gemea de dovleci sculptaţi în chipuri demonice, transformaţi în felinare groaznice, fantome translucide plutind la fiecare intersecţie şi pânze de păianjen întampinând orice chefliu la intrarea în localuri.

Oraşul părea încremenit în timp, bântuit doar de vântul ce şuiera din toţi rărunchii, trimiţând orice întârziat cutreierând străzile la adăpost. Adăpostul meu era un local la subsolul unei clădiri vechi din centrul istoric al oraşului, cu faţadele gata de prăbuşire peste capetele vreunor nefericiţi, picaţi în locul nepotrivit, la momentul neoportun. Odată ce îmi făcusem loc printre vrăjitoare cu manichiura neglijată, pisici negre arătând puţin prea mult şi diavoli ce încercau să ma ademenească în braţele lor, am catadicsit să mă aşez pe unul din scaunele înalte de la barul mult prea aglomerat, împreună cu prietenii mei, care au arătat la fel de mult dezinteres şi lipsă de inspiraţie pentru a veni costumaţi.

Nu a trecut mult timp şi primul cuceritor s-a arătat. Stătea pe scaunul de lângă mine de ceva timp, aruncându-mi priviri insistente, pe care am ales să le ignor, neavând cheful necesar pentru un alt nesăbuit.

-Dansezi?

În gândul meu îl catalogam deja drept idiot. Cum, nu vezi că stau jos?

-Nu, nu dansez, mulţumesc de întrebare.

-Nu dansezi în general, sau nu dansezi cu mine?

Nu mă privea, şi nici eu pe el, dar puteam simţi în vocea lui un zâmbet ştrengar, de parcă ştia cum urma să decurgă întreaga conversaţie. De parcă mă cunoştea.

-Nu dansez.

-Ce spui de o băutură, atunci? Permite-mi să te servesc cu ceva.

-Mulţumesc, dar îmi pot permite propria consumaţie.

Nu a fost decât o clipă fugară în care m-am întors către prietenii mei, moment în care misteriosul Casanova se făcuse nevăzut. Nu mi s-a părut ciudat nici faptul că nimeni nu îl remarcase pe individ, cu toate că nu era tocmai discret în ceea ce privea prezenţa sa.

În caleidoscopul de culori şi agitaţie uitasem de străinul de mai devreme, bucurându-mă de distracţia mea neperturbată. Muzica ce scutura clădirea din toate părţile, combinată cu alcoolul şi fumul gros ce invada localul îmi ştersese din memorie chiar şi chipul necunoscutului, de parcă nici nu ar fi existat.

Ieşiţi la o gură de aer proaspăt, am observat cum străzile fremătau acum de personaje care mai de care mai înspăimântătoare, arătându-şi colţii însângeraţi, coasele, ghearele şi machiajele bine puse la punct. Era singura noapte din an în care nu m-aş fi înspăimantat de grupul de băieţi costumaţi în enigmatica moarte, singura noapte în care orice lucru îndoielnic, orice persoană dubioasă putea străbate oraşul fără a se teme de întrebări incomode şi priviri pieziş.

Cum mâncarea nesănătoasă şi ieftină este la orice pas şi la orice oră, am intrat într-un restaurant întunecat şi el de atmosfera sărbătorii, dornici să ne încărcăm energia pentru noaptea albă ce ne aştepta în continuare.

Timpul petrecut în restaurant părea să fi alungat din nou toate creaturile de pe străzi, lasând în urmă doar un fior rece ce m-a cuprins imediat. Pe tot parcursul drumului înapoi spre local, toate legendele şi poveştile de groază mi se derulau în minte, datorită privirii ce o simţeam că mă urmareşte la fiecare pas.

Ajunşi la intratea localului, l-am zărit pe cel ce credeam că era motivul îngrijorării mele, rezemându-se de un felinar pe partea opusă a străzii, fumând leneş o ţigară ce părea că nu se mai termină. Mi-am asigurat prietenii că îi voi întâlni înăuntru, după care, condusă parcă de o forţă căreia nu mă puteam şi nu voiam sa mă împotrivesc, am traversat atentă strada deja pustie.

 

Ajunsă în faţa individului, inima începuse să îmi bată rapid, pregătită să o ia la goană. Fireşte că îl cunoşteam… şi încă cum! Purta acelaşi costum bleumarin şi cămaşă albă imaculat, pantofii eleganţi şi paltonul negru ca în seara în care mi-a dat lumea peste cap, răvăşindu-mi orice ordine ce reuşisem să stabilesc între gânduri şi sentimente. Știam că nu ar trebui să îi acord atenție și că nu îmi va aduce decât probleme, dar în același timp, simțeam că nu aș fi putut să îi rezist.

Nu am schiţat niciun gest, nicio vorbă preţ de câteva minute în care am ales să mă pierd cu totul în zâmbetul lui perfect, în timp ce el îmi analiza privirea pe care deja o ştia, doritoare de atâtea lucruri. M-a cuprins în braţe invitându-mă la un dans lent, fredonând Valse Sentimentale a lui Tchaikovsky. Melodia îmi cânta în cap, cu toate că el se oprise din fredonat şi îmi şoptea acum în ureche vorbe ce n-avea să le uit prea curând: ”Diavolul nu arată ca un omuleț roșu cu coarne și coadă. El apare ca tot ceea ce ți-ai dorit vreodată.”

A făcut semn unui taxi care a oprit imediat în dreptul nostru, a urcat pe bancheta din spate și mi-a întins mâna, invitându-ma cu el. Fără să ezit am urcat, trântind portiera în urma mea.

I call him the devil ’cause he makes me wanna sin. And everytime he knocks, I can’t help but let him in.

The blame game

Life imitates art, and in this particular case, life turned away from its usual path to start displaying scenarios similar to Gossip Girl or Pretty Little Liars, where friends turn into enemies, lying is the main currency for achieving your goals and getting the answers that you desperately looked for.

You never believe it could happen to you until it actually does, and that’s how putting your trust in someone and calling that person a friend should be something you’re most careful about. Real life situations taught me that not even sharing your high school years with someone as your desk mate is going to keep that person from trying to destroy you and everyone around you.

The main part in the backstabbing scenario that could’ve ruined relationships, friendships and simply people goes to a sad little person, with huge issues in what concerns an ex-boyfriend and the burning desire to know whether or not he continued his life like it was normal, being with other girls. To the dangerous mix of personality traits that the lead actor already has, there comes craziness, bad intentions and a tendency for lying that form a person ready to do whatever it takes to get the answers they want, even if it means losing all your friends and acquaintances and trying to do so for them too.

In the end, the lies and bad intentions of one single person, that had the purpose to turn everybody against themselves, did the unexpected and got them close to point out the crazy person in the room, showing them that together, not even the meanest gossip could stand in their way of living their lives as they wish and with whom they wish.

The silver lining in this story is represented by a huge party that everybody attended, being the stress relief that they all needed. Music, fun, good intended people and no hidden intentions were the remedy for all the stress that a lot of people were put through.

Also, these ingredients are the missing things in your life, deary, things that you will not have ever again, at least not in this city, because you fucked shit up, big time.

Până la filtru.

În Căutarea Orgasmului Suprem

image
– De ce fumezi? m-a întrebat el clișeic pe un ton arogant.
Nu îmi plăcea întrebarea asta. Îmi era frică de ea si mă enerva până în măduva oaselor. Cu siguranță nu era prima oară când îmi era adresată și știam că nu va fi nici ultima. La început, nu am știut cum să răspund. Am cugetat puțin în tip ce mă calmam și i-am zis:
-Nu ai înțelege dacă ți-aș spune.
El s-a uitat la mine și mi-a zâmbit. Puteam să văd că i-a plăcut răspunsul și nu am fost surprinsă de replica lui:
-Uimește-mă!
Am râs sarcastic si m-am uitat la el. Avea zâmbetul ăla tâmp pe față și vedeam că aștepta curios un răspuns.
-De când eram mică am simțit o oarecare atracție către Țigară. Nu, nu fumez din niciun motiv clișeic.
-Nici nu ai avea cum, m-a întrerupt el. Ești un paradox, iar un paradox nu…

View original post 432 more words

I’m in love with cities I’ve never been to and people I’ve never met

Nobody moves to New York City looking for peace and quiet, that’s what the calm suburbs are for. The City is for young, adventurous and passionate people, being the place where the old, the classic and the new gather to provide the public with the best cultural, artistic, gastronomic and entertaining experiences. The City That Doesn’t Sleep, the delightful place where Frank Sinatra wanted to wake up, simply refers to the everlasting razzle-dazzle that it has to offer under its city lights. There is always something happening, always some restaurant or cafe open, always a place to be.

tumblr_lto9cpkzcM1qludd5o1_500