Cluj fain

Am plecat spre Cluj-Napoca de pe-o zi pe alta, tocmai ca să stau de pe-o zi pe alta, studențește. Inițial, mă cam speria trenul de zece ore, dar am zis că am companie mișto și că o sa treacă repede, și așa a fost.

Era prima oră a dimineții când am ajuns, așa că toate străzile erau încă destul de pustii și liniștite, iar tot ce am putut admira erau clădirile pline de istorie și arhitectură, unde predomină goticul, impunător și frumos.

După ce ne-am mai plimbat în jurul centrului, am mâncat la Le Petit Paris o supă de ceapă (specialitate franțuzească, nu?) care a intrat la fix după cele zece ore petrecute pe tren.

Palatul Banffy

Prima oprire am făcut-o la Muzeul de Artă, care se află în interiorul Palatului Banffy. Clădirea datează din anul 1785 și a fost construită de contele Gheorghe Banffy, în stil baroc, cu elemente rococo. Frontispiciul poartă blazonul familiei Banffy, alături de șase statui, care întruchipează personaje mitologice: Hercule, Apollo, Marte, Minerva, Diana și Perseu.

Am vizitat Galeria Națională, reprezentată de expoziția permanentă a muzeului, întinsă pe lungimea a 15 săli, cu peste 130 de picturi, care urmăresc evoluția artei în Transilvania.

Operele care m-au impresionat și mi-au captat atenția erau încărcate de greutatea numelor artiștilor care le-au realizat, precum Grigorescu, Luchian, Tonitza, Pallady sau Petrașcu.

Biserica Sfântul Mihail

O adevărată opera arhitecturală, impresionantă prin înălțimea de 80 de metri și stilul gotic, presărat cu elemente de baroc. Biserica a fost martoră la multe investiri importante ale principilor Transilvaniei, printre care Gabriel și Sigismund Bathory (care a realizat prima unire a Transilvaniei cu Țara Românească), iar tot aici a fost botezat Matei Corvin.

Pun pariu că interiorul este și mai impresionant decât exteriorul, însă nu l-am putut vizita, din cauza unor construcții.

0461876d-b2c6-41c0-9262-7e70b878234c

Grădina Botanică

Fără niciun dubiu e cea mai frumoasă grădină botanică din țară și nu spun asta doar pentru că au veverițe. Frumusețea asta se întinde pe 14 hectare și cuprinde peste 10.000 de specii de flori și plante din toată lumea, colorate, parfumate sau carnivore.

77b3da5e-0182-48ea-89da-23091d0056e8

Punctele majore de interes sunt Grădina Japoneză, care are un pârâu cu pești și rațe, o căsuță în stil asiatic și tot feng shui-ul de care ai nevoie, Grădina Romană care cuprinde vestigii arheologice din colonia Napoca, turnul de apă (nerecomandat celor terifiați de înălțime, ca mine) și serele.

ee794ed6-85bb-4d1f-94f8-4da368d20eea

Cetățuie

E ceva de urcat, da’ merită! E curat, e parc, e natură, e o priveliște de ansamblu peste Someș și tot ce are Clujul mai bun de oferit! Aici a fost pauza de stat și prăjit la soare.

Parcul Central

Singurul parc pe care am apucat să îl văd, însă cred că e cel mai frumos. Este imens, plin de verdeață și hamace! Peste tot! Tot aici este un mic lac pe care poți să-l pedalezi în hidrobicicletă, la fix pentru a putea admira Casino-ul și Restaurantul Chios, construite în stil eclectic.

e2d0bd89-767e-49ac-a45e-e24a112565e1

Samsara Chillout Tea House

Când au auzit că sunt în Cluj, toți cunoscuții s-au grăbit să mă expedieze la localul ăsta, despre care spuneau că e ”super trippy”, stai desculț întins pe beanbag-uri și fumezi narghilea, ceea ce mi se părea puțin dubios și eram reticentă în a merge. Și totuși, am făcut-o și bine am făcut.

Locul chiar e spațiul perfect pentru chillout și pierdut vremea într-o atmosferă trippy dar relaxantă. Icetea-urile sunt perfecte pentru zilele de vară, iar narghilele vin într-o mulțime de combinații!

Localul e împărțit în mai multe camere, fiecare cu o tematică specifică. Sinceră să fiu, nu am idee cum se numea cea în care am stat noi, dar era cea mai interesantă. Muzica gen chillstep și pernele imense pe care stai te fac să te simți că plutești printr-o galaxie, în arome de narghilea cu căpșuni.

e2723810-c752-4400-bcb6-f41a6ba2800a

 

În final am rămas plăcut impresionată de oraș, pare cu totul o altă țară, se observă mentalitatea diferită în aproape orice: curățenia de pe străzi, ospitalitatea oamenilor, faptul că dacă îți pică 10 lei din buzunar pe stradă, îți sunt înnapoiați, felul în care oamenii își lasă portofelel și telefoanele nesupravegheate pe pătura din parc fără niciun stres și așa mai departe.

sunset-2211529_960_720

Dacă la Cluj se poate, se poate și în alte colțuri ale țării.

Advertisements

Millionaires

 

If time was money, we’d be worth a fortune

I swear, you may think you’re rich

You could have a million euros but you can’t buy this

These past few weeks were filled with time spent home, with family and… the other family. I always knew I was close to my friends, but more recently I felt a connection and closeness with every single one of them stronger than ever, and it left me speechless, smiling inside and out, or in tears of joy from time to time.

Hearing “I missed you guys” in a dead silence in the car, at a red light in the middle of the busiest boulevard in the city made all the chaos around feel safe and sound.

Standing on chairs in a small kitchen at 3 in the morning talking loud and laughing even louder at the smallest things is a picture of us I was always familiar with. But then, one of us zones out in their own thoughts just to come between us to mention with smiling eyes “I really like you guys” and it puts you in the best mood possible, giving you a feeling of pure happiness.

It’s the friends that come over for a coffee 3 days in a row and leave in the middle of the night every time, because they just wanna sit there and talk with you… about problems, old memories and advice.

It’s the friends that you haven’t talked that much to in a while, but you have more than 15 years of knowing each other behind, and somehow spending time with them again feels like nothing’s changed.

It’s the friends that tell you they realized the friendship is gonna last all of your lives, just because they know it, and the though hit them while they were thinking about you when you were away.

It’s the friends that weren’t in your life from the beginning, but somehow came and became more important than time can tell, and you grew to love them so much you picture them every where by your side.

It’s the friends that don’t need to hear the word forever to know it’s gonna be that way. Or the ones that don’t need to hear “I love you” to know you do, though you tell them anyway.

It’s the friends that you miss even before they leave to sail the seas, because you were never apart that much since the both of you learned to read and write.

It’s the friends that didn’t say all those things out loud, but they’ve proven them with every year passing just by being there in every situation, at every party, in every trip, during hard times or happy moments. The friends that will be there in all those things that will come, all the plans you will make, because you can’t imagine those plans happening without them.

It’s the friends that became family.

b669d03b-6221-4e44-9909-f4587ed74ac6

 

Dragostea durează 3 ani. Dragostea durează 3 ani?

În primul an, cumperi mobila.

În al doilea an, muți mobila.

În al treilea an, împarți mobila.

Cartea

Cărțile nu se judecă după copertă, dar se pot judeca după titlu, care a fost și motivul care m-a făcut să citesc cartea lui Frédéric Beigbeder, motiv alimentat de un cinism poate nemotivat și de credința că ”basmele există doar în basme”. 

În centrul acestui Roman se află Marc Marronnier, în vârstă de 30 de ani, aflat în toiul petrecerii sale de divorț, mai mult sau mai puțin liber. După o relație de 3 ani, Marc realizează nu doar că nu o mai iubește pe Anne, ba chiar că o detestă, argumentându-și sentimentele printr-un studiu care a dovedit că, din punct de vedere chimic, dragostea moare după 3 ani.

Cu puțin timp înainte de întâlnirea datei de expirare, Marc se îndrăgostește nebunește de Alice, căsătorită la rândul ei, cu care are o aventură, presărată de urme neglijente, care conduc la divorțul dintre Marc și Anne.

Cartea pare puțin haotică la început, înțesată de povestiri din relațiile lui Marc cu Anne și Alice, încercările lui Marc de a o convinge pe Alice să divorțeze și să fie cu el, viața lui de burlac și argumente ale teoriei lui, însă este o carte ușoară și plăcută.

Romanul abordează o mulțime de teme, din perspectiva personajului principal, explicând efectul distructiv pe care căsătoria îl are asupra iubirii, mutatul împreună, sexul, petrecerile, fericirea, punând accent pe latura tristă a acestor lucruri.

Textul este scris fără pic de cenzură (nerecomandat celor cu o decență excesivă), debordând de un umor simplu, dar de efect, accentuat de caracterul cinic al lui Marc.

În final, cartea reușește să îi mulțumească și pe cei pozitivi, cât și pe cei aflați la capătul opus, printr-un plot-twist de zile mari.

Filmul

Mi-a plăcut atât de mult cartea, încât n-am avut nicio reținere să văd și filmul, cu toate că este o producție franceză, limbă pe care o detest din toată inima. Aproape ca întotdeauna, cartea bate filmul (în principal pentru că sunt omise detalii importante… și pentru că e în franceză – glumesc), dar e interesant să vezi personajele transpuse în realitate.

Piesa

Punerea în scenă a piesei de teatru ”Dragostea durează trei ani” am vizionat-o la Godot, care mi se pare unul dintre cele mai mișto locuri din Bucureștiul ăsta mare. Distribuția, mică, dar esențială – Anne, Alice, Jean-Georges și Marc, interpretați de Mihaela Teleoacă, Gabriela Iacob, Vitalie Bichir și Cristi Iacob (care este un Marc mai bun decât puteam eu să îmi imaginez vreodată citind cartea).

Pe lângă interpretarea plină de naturalețe, am apreciat și interacțiunea actorilor cu publicul (ținta fiind pe capetele cuplurilor, dar și ale celor trei persoane divorțate din sală).

Cu o scenă mică, recuzită minimală și debordând de simplitate, piesa asta, împreună cu cei care i-au dat viață, m-a făcut să râd cu lacrimi, să aprob ferm ironiile legate de dragoste și m-a pus pe gânduri în final.

Must see!

829341

In the heart of Italy – Vatican I

A doua zi de explorare a Romei a început destul de devreme, cu alarma de șapte dimineața, pe care nu am fost niciodată mai fericită să o aud. După o pregătire-fulger în fața oglinzii, am pornit la pas pe străzile pavate cu piatră cubică, deja foarte cunoscute care ne făceau traseul către stația de metrou (cunoscute de mine, pentru că prietena mea aeriană nu le memorase după cele șase drumuri).

Am trecut de micul aprozar de la colțul primei străzi, am admirat bătrânul Fiat 500 roșu, parcat la colțul celei de-a doua străzi și în final am traversat intersecția unde eram pe cale să murim de mai multe ori (traficul în Roma mi s-a părut foarte haotic).

c4d62635-919c-4c3d-96ac-226f635f2798

Ne-am urcat în cel mai aglomerat metrou din lume (vă plângeți de Unirii? Amatori…) cu ideea de a coborî la stația Ottaviano, ceea ce am și reușit să facem, fără să îmi fie strivită cutia toracică, așa cum aveam impresia.

Probabil cea mai bună decizie din toată vacanța a fost să luăm bilete Skip The Line pentru Colosseum și Vatican, așa că am mers către punctul de întâlnire, peste drum de intrarea grandioasă a Muzeelor Vaticanului. Drumul până acolo era presărat de cireși înfloriți, așezați într-o armonie perfectă cu clădirile, piatra cubică și mașinile parcate la linie.

fe24d687-566f-4fa5-aa5e-fffe23f45461

Vaticanul este o cetate, care ascunde nu doar opere de artă și importante părți ale istoriei lumii, dar și multe secrete, păstrate în siguranță între zidurile sale, care sunt primul lucru pe care îl observi înainte de toate.

Am așteptat mai puțin de zece minute pentru a se forma grupul și a intra în muzeu, unde ne-au fost înmânate permisele de trecere și am fost libere să cutreierăm clădirea imensă care adăpostește Muzeele Vaticanului.

71cd7caf-3754-4b66-bebb-8f719983a950

Curtea interioară a Muzeelor Vaticanului, cu opera Sfera con Sfera în centru, artă modernă realizată de Arnaldo Pomodoro

Pinacoteca

Probabil cea mai frumoasă galerie de artă pe care am văzut-o, impresionantă nu doar prin designul celor 18 camere imense, dar și a operelor aparținând celor mai importanți artiști italieni, printre care Perugino, Leonardo da Vinci, Lorenzo Bernini și Raphael, care m-a impresionat cel mai tare.

Am admirat cu atâta atenție operele lui Raphael încât, cu fiecare cameră parcursă, am învățaț să îi recunosc stilul și picturile, fără a mă uita pe panourile informative.

Majoritatea lucrărilor ce pot fi admirate astăzi, au fost confiscate de către Napoleon în 1797 și duse la Paris, urmând să se întoarcă abia în 1815, după Congresul de la Vienna. Galeria cuprinde picturi începând în Evul Mediu, până la începutul anilor 1800, fiind așezate în ordine cronologică.

De departe cea mai frumoasă lucrare de aici este chiar ultima operă a lui Raphael, Schimbarea la Față.

97e08e99-9b70-46a4-bad0-b592b0a228c5

Un alt tablou care mi-a rămas întipărit în minte este o opera a lui Michelangelo care a rămas neterminată, ceea ce nu a fost o tragedie, pentru că astfel puteai observa modul lui de lucru.

Cum ultima opera din Pinacotecă a fost Michelangelo, ne-am îndreptat către faimoasă Capelă Sixtină, pictată în întregime de el. Drumul până la ea a fost destul de lung, dar plăcut, traversând Muzeul Etrusc, Egiptean, Apartamentul Borgia, și Camerele lui Raphael.

Capela Sixtină

O ușă mică, sculptată în lemn, conduce către capelă. Mă așteptam la o intrare imensă, pe măsura frumuseții și importanței locului, pentru că ușa aia mica nu te pregătește sufletește pentru ceea ce urmează să vezi.

Cei 21 de metri până la tavan sunt umpluți de ochi sclipitori, guri căscate și onomatopee de apreciere.

Faima de care se bucură capela, pe lângă geniul artistului italian transpus în această operă, se datorează în mare parte faptului că Michelangelo a lucrat singur la capodoperă, ea fiind opera unui singur om, în comparație cu majoritatea lucrărilor de la acea vreme, care erau schițate de artiști și finisate de ajutoarele acestora.

f3a9adc3-77d0-46a5-9c95-389af8c7d2be

Pictura lui Michelangelo cuprinde în întregime scene din istoria religioasă, începând cu Facerea Lumii, Moise și nașterea lui Iisus.

Ideea construirii capelei, dar și decorării ei cu picturi întruchipând scene biblice a aparținut Papei Sixtus al IV-lea, de aici venind și numele monumentului.

Ideea era nu doar ca picturile să fie admirate, alături de munca artiștilor, dar acestea erau menite și să îi învețe pe oameni istoria religioasă, atât de importantă la Vatican.

După turul la muzee, am plecat să admirăm alte opere de artă, la care ne-a stat gândul toată ziua…

Pizzarium este un restaurant micuț, peste drum de zidurile Vaticanului, deschis de Gabriele Bonci, al cărui vis a fost din totdeauna să facă pizza. Și Dumnezeleu, omul ăsta face pizza! Cea mai bună din toată Roma, conform clienților mulțumiți de pe TripAdvisor, iar eu pot să subscriu.

Sortimentele și topping-urile sunt peste 20 la număr, concepute încât să satisfacă toate gusturile, chiar și cele mai ciudate. Noi am luat meatballs, ruccola, prosciutto crudo și toate minunățiile de brânzeturi italiene. Pe lângă ingredientele de deasupra, aluatul este ceva rar întâlnit.

a80380b1-2323-4b99-a28f-844a62617471

Nu se compară cu nicio pizza pe care ai mâncat-o vreodată, iar dacă tot suntem la capitolul noutăți, am încercat și suppli (o mingiuță acoperită cu pesmet și prăjită, având înăuntru orez, sos de roșii și mozzarella, sau alte ingrediente suplimentare).

d68863d1-4981-47e2-acd2-3fddd9815a97

După ce ne-am asigurat că ne va fi greu să ne mai mișcăm sau să respirăm, am ocolit cetatea pe străduțe încărcate de portocali care completau peisajul prin contrastul de verde crud și portocaliu, printre vile scumpe, construite în stil vechi.

Am ajuns în faimoasă Piață San Pietro, unde nu știai încotro să îți îndrepți privirea: fântânile lui Bernini, Bazilica sau coada care ocupa întreaga piață și aproximativ 3 ore din timpul tău?

Norocul nostru a fost că am fost abordate de un ghid care vindea bilete Skip The Line, pentru 15 euro, cu toate că intrarea este gratuită – dacă ești dispus să aștepți. Fără să stăm pe gânduri am luat biletele și în mai puțin de 10 minute am intrat.

Bazilica Sfântul Petru

Bazilica Sfântul Petru este cea mai mare biserică din lume, situată în cetatea Vaticanului. Ceea ce putem admira astăzi este biserica reconstruită între 1503 și 1626, urmând în principal planurile lui Donato Bramante și Michelangelo Buonarroti.

Interiorul este un spațiu imens și magnific, bogat decorat cu elemente din baroc, statui din marmură și travertin, dar și monumente funebre. De departe cea mai deosebită piesă din interiorul bazicilicii este celebra sculptură Pieta, întruchipându-l pe Isus în brațele Mariei – realizată de Michelangelo în tinerețe.

8c9eac83-a41f-4826-a596-ffe5ad5e4e22

Treceam printre mormintele papilor și nu puteam să nu mă gândesc câte secrete au luat acei oameni cu ei acolo – scandaluri, mârșăvii, minuni sau fapte pe care nu au vrut să le împărtășească cu lumea.

To be continued…

– Cum se simte frica de înălțime la 130 de metri –

Veni, vidi, amavi

Ziua 1

Pornind de la o discuție care a durat circa trei minute, și a constat în două propoziții de genul:

-”Hai să mergem la Roma.”

-”Hai!”

am plecat, împreună cu ceai mai șmecheră prietenă*, în orașul în care visez să ajung de când mi s-a vorbit prima dată de el, la prima lecție de istorie din clasa a V-a. Cu toate că am planificat călătoria în detaliu, de la intersecțiile unde cotim în direcția potrivită, la obiectivele pe care le vedem și masa de la șosea din restaurantul unde vom mânca, nu îmi venea să cred că voi ajunge acolo, decât abia când m-am văzut așezată în avion, pe scaunul meu de la fereastră.

IMG_20170314_071719

Entuziasmul ăsta al realizării că voi ajunge la Roma nu a ținut atât de mult pe cât mă așteptam. Mai exact, a ținut încă vreo 10 minute, după care am descoperit groaza pe care o am de zborul cu avionul, de care m-am lovit încă de la primele manevre de intrare pe pista de decolare.

După un prim zbor plin de peripeții și goluri în stomac, am ajuns la hotel într-un timp relativ scurt și fără probleme, că doar suntem fete deștepte. Ne-am luat camera în primire și am pornit spre primul obiectiv: Colosseum-ul.

Am ieșit de la metrou așteptându-mă să mă orbească soarele puternic care încălzea orașul în acea zi, însă tot ce puteam cuprinde cu privirea era impresionanta arenă. Pe bune, chiar era tot ce puteam vedea, e imens!

Îmi place să cred că mă pricep la capitolul cuvinte, dar nu cred că pot descrie cât de impresionată am rămas de clădirea-monument a capitalei italiene.

Colosseum-ul

Construit între anii 70-80 de către Împăratul Vespasian și fiii săi, Titus și Domitian, Colosseum-ul, a reprezentat una dintre cele mai bine construite și păstrate clădiri ale lumii antice, care a scos încă odată la iveală geniul ingineresc al romanilor, împlinind dorința lui Vespasian de a reda măreția Romei, după abuzurile și proasta conducere ale lui Nero.

Colosseum-ul este construit pe trei nivele, fiecare fiind decorat într-un stil diferit, începând cu Doric, Ionic și Corintic.

IMG_20170314_121401.jpg

Arena a fost construită cu scopul de a reprezenta un loc de întâlnire și divertisment. La acea vreme, romanii înțelegeau prin divertisment lupte sângeroase între gladiatori intens antrenați, al căror unic scop era uciderea adversarului, lupte cu tigrii și lei sau vânarea acestor animale. Se spune că, ocazional, arena Colosseum-ului era inundată cu apă pentru a permite desfășurarea unor lupte navale.

Cum sa nu rămâi cu gura căscată când vezi cu ochii tăi un loc plin de istorie despre care știi atâtea? Cum să nu admiri munca intensă a unor oameni care nu au pus doar fizicul în construirea arenei, dar mai ales mintea? Inteligența, buna organizare și simțul artistic al romanilor sunt principalele caracteristici pe care Colosseum-ul le impune.

Intrarea în arenă se putea face prin una dintre cele 80 de căi de acces, în funcție de locul de pe biletul achiziționat. Ah, da! Aveau bilete, sub forma unor plăcuțe de ceramică, unde era menționat locul și rândul, în funcție de clasa socială și rang.

Și pentru că la aceste evenimente participau și oameni importanți ai Romei, confortul trebuia să fie pe primul loc, așa că, pentru a nu fi deranjați de soare, de la ultimul etaj erau deschise mai multe prelate, care mai domoleau căldura arzătoare a Romei.

IMG_20170314_125242

După o plimbare prin jurul Arcului lui Constantin și prin Forumul Roman, unde ne-am uitat iar cu gura căscată la clădirile care au reprezentat centrul administrativ al Romei, care se prezentau foarte bine, după 2000 de ani, am luat o binemeritată pauză de mâncare.

Pe lângă faptul că am mâncat cele mai bune paste din viața mea, cu ochii la cea mai frumoasă priveliște, m-am bucurat de atitudinea binedispusă, haioasă și respectuasă a ospătarilor italieni, de la care avem multe de învățat.

IMG_20170314_140329.jpg

Cu paste amatriciana și peste 30 de ore nedormite la bord, ne-am continuat drumul către următorul obiectiv: Altare della Patria. (Ca o paranteză, am dat și de Columna lui Traian și decorul de început din filmul Inferno în drum)

Altarul Patriei

Altare della Patria, sau Il Vittoriano, este un monument imens, construit din marmură albă, flancat de două coloane care simbolizează Marea Adriatică și Marea Tireniană, iar în mijloc se află statuia ecvestră, numită ”Tatăl Națiunii”, care îl întruchipează pe primul rege al Italiei unificate, Victor Emmanuel al II-lea. La baza statuii se află Mormântul Soldatului Necunoscut, păzit zi și noapte de Garda de Onoare.

IMG_20170314_152650.jpg

După ce mi-am plimbat adidașii vreo douăzeci de kilometri și le-am ignorat țipetele de îndurare, s-au decis să îmi rănească picioarele până când nu am mai putut să calc. Aici vine partea amuzantă, când, supusă chinurilor vieții, am intrat în prima farmacie să cumpăr plasturi. Pe care am dat 5 euro. Aproape 25 de lei. Pe plasturi.

Acumulând lipsă de somn, durere de picioare și entuziasm cu fiecare secundă care trecea, am mers să ne dăm refresh în aerul rece de la Fontana di Trevi. Sculpturile albe, în contrast cu apa turcoaz care strălucea în mijlocul pieței aveau un efect hipnotizant, care nu te lăsa să îți iei ochii de la opera de artă.

Fontana di Trevi

După ce mi-am revenit, i-am povestit prietenei mele șmechere* despre cum apa de aici provine din cel mai vechi apeduct al Romei, Virgo, și cum statuia principală îl întruchipează pe Ocean și nu pe Neptun, care e flancat de doi cai: unul agitat și unul calm, care simboliează marea în ipostazele ei, peste care privesc Sănătatea și Abundența.

IMG_20170314_200453.jpg

Binemeritata pauză de mâncare am făcut-o la Pane e Salame, un local mic, pe o stradă pavată și îngustă, tipic italiană, unde am mâncat senvișuri și am băut vin roșu adus de cei mai italieni ospătari (dacă m-am bucurat de felul lor de a fi, acum mă bucuram de felul în care arătau – mamma mia!)

IMG_20170314_211131.jpg

Tot plimbându-ne în acorduri de vioară printre scutere Vespa și Fiat-uri, în Piazza Navona și pe bulevarde, nu am observat că s-a lăsat seara și frigul, sau că s-a închis metroul și că ne-am pierdut.

După mai bine de 45 de minute de învârtit aiurea, întrebat polițiști și schimbat autobuze, am nimerit (naiba știe cum) într-un autobuz care ne-a lăsat în fața hotelului.

To be continued…

 

La Dolce Vita pe Via Veneto

O celebră victorie într-o importantă bătălie câștigată de italieni în Primul Război Mondial avea să denumească una dintre cele mai importante străzi din Roma. Bătălia de la Vittorio Veneto a însemnat sfârșitul Marelui Război pentru frontul Italiei, urmând ca această zonă să se bucure de tot ce avea Roma mai bun de oferit.

Cunoscută astăzi sub numele de Via Veneto, acest obiectiv reprezintă una dintre cele mai faimoase străzi ale Romei, abundând de eleganță și opulență.

Strada a folosit drept decor principal pentru celebrul film La Dolce Vita, care îl are în prim plan pe Marcello, jurnalistul care realizează nevoia oamenilor de a afla detaliile scandaloase din evenimente și știri, viața secretă a vedetelor și aristocrația decadentă.

Regizorul Federico Fellini a ales locația pentru naturalețea cu care Via Venetto prezenta toate elementele specifice metropolei italiene din anii 60, cu ale sale cafenele și terase, care decorau trotuarele.

Decorul elegant și luxos, prezentat în La Dolce Vita, a atras aproape imediat întreaga constelație de stele de la Hollywood. Stilul de viață agitat, luminile și traficul intens, reprezentau ambianța ideală pentru vedetele cinematografiei, designerii de modă și scriitori.

Audrey Hepburn, Anita Ekberg, Anna Magnani, Gary Cooper, Tennessee Williams și Coco Chanel sunt doar câțiva din oamenii de valoare ai anilor `60 care au fost atrași de acest obiectiv.

Cu toate că aici exista același haos râvnit de toți pe care Hollywood-ul îl oferea, Via Veneto reușea să îmbine acele elemente cu cele proprii, în care noul se întâlnea cu vechiul, tradiția italiană punându-și amprenta, delectând vizitatorii cu cele mai bune experiențe culturale, artistice și gastronomice.

Cafe de Paris este cafeneaua clasică prezentă în filmului lui Fellini și reprezintă un punct major de atracție pentru tinerii hipsteri, pasionați de era 1950/1960. În trecut, locul a fost patronat de către Mafia italiană, însă astăzi este un loc liniștit în care oamenii își beau cafeaua și admiră scuterele Vespa parcate în față.

Via Veneto oferă aceleași experiențe unice pentru care a devenit cunoscută și astăzi, aici aflându-se cele mai luxoase hoteluri, restaurante, baruri și cafenele din întreaga Romă.

Mister, diavolul și fericire temporară

Era noaptea în care graniţa dintre lumea noastră şi cea a spiritelor se slăbeşte, ademenind toate creaturile, fie ele bune sau rele, să pătrundă şi să se amestece printre noi, fără a da de bănuială. Oraşul gemea de dovleci sculptaţi în chipuri demonice, transformaţi în felinare groaznice, fantome translucide plutind la fiecare intersecţie şi pânze de păianjen întampinând orice chefliu la intrarea în localuri.

Oraşul părea încremenit în timp, bântuit doar de vântul ce şuiera din toţi rărunchii, trimiţând orice întârziat cutreierând străzile la adăpost. Adăpostul meu era un local la subsolul unei clădiri vechi din centrul istoric al oraşului, cu faţadele gata de prăbuşire peste capetele vreunor nefericiţi, picaţi în locul nepotrivit, la momentul neoportun. Odată ce îmi făcusem loc printre vrăjitoare cu manichiura neglijată, pisici negre arătând puţin prea mult şi diavoli ce încercau să ma ademenească în braţele lor, am catadicsit să mă aşez pe unul din scaunele înalte de la barul mult prea aglomerat, împreună cu prietenii mei, care au arătat la fel de mult dezinteres şi lipsă de inspiraţie pentru a veni costumaţi.

Nu a trecut mult timp şi primul cuceritor s-a arătat. Stătea pe scaunul de lângă mine de ceva timp, aruncându-mi priviri insistente, pe care am ales să le ignor, neavând cheful necesar pentru un alt nesăbuit.

-Dansezi?

În gândul meu îl catalogam deja drept idiot. Cum, nu vezi că stau jos?

-Nu, nu dansez, mulţumesc de întrebare.

-Nu dansezi în general, sau nu dansezi cu mine?

Nu mă privea, şi nici eu pe el, dar puteam simţi în vocea lui un zâmbet ştrengar, de parcă ştia cum urma să decurgă întreaga conversaţie. De parcă mă cunoştea.

-Nu dansez.

-Ce spui de o băutură, atunci? Permite-mi să te servesc cu ceva.

-Mulţumesc, dar îmi pot permite propria consumaţie.

Nu a fost decât o clipă fugară în care m-am întors către prietenii mei, moment în care misteriosul Casanova se făcuse nevăzut. Nu mi s-a părut ciudat nici faptul că nimeni nu îl remarcase pe individ, cu toate că nu era tocmai discret în ceea ce privea prezenţa sa.

În caleidoscopul de culori şi agitaţie uitasem de străinul de mai devreme, bucurându-mă de distracţia mea neperturbată. Muzica ce scutura clădirea din toate părţile, combinată cu alcoolul şi fumul gros ce invada localul îmi ştersese din memorie chiar şi chipul necunoscutului, de parcă nici nu ar fi existat.

Ieşiţi la o gură de aer proaspăt, am observat cum străzile fremătau acum de personaje care mai de care mai înspăimântătoare, arătându-şi colţii însângeraţi, coasele, ghearele şi machiajele bine puse la punct. Era singura noapte din an în care nu m-aş fi înspăimantat de grupul de băieţi costumaţi în enigmatica moarte, singura noapte în care orice lucru îndoielnic, orice persoană dubioasă putea străbate oraşul fără a se teme de întrebări incomode şi priviri pieziş.

Cum mâncarea nesănătoasă şi ieftină este la orice pas şi la orice oră, am intrat într-un restaurant întunecat şi el de atmosfera sărbătorii, dornici să ne încărcăm energia pentru noaptea albă ce ne aştepta în continuare.

Timpul petrecut în restaurant părea să fi alungat din nou toate creaturile de pe străzi, lasând în urmă doar un fior rece ce m-a cuprins imediat. Pe tot parcursul drumului înapoi spre local, toate legendele şi poveştile de groază mi se derulau în minte, datorită privirii ce o simţeam că mă urmareşte la fiecare pas.

Ajunşi la intratea localului, l-am zărit pe cel ce credeam că era motivul îngrijorării mele, rezemându-se de un felinar pe partea opusă a străzii, fumând leneş o ţigară ce părea că nu se mai termină. Mi-am asigurat prietenii că îi voi întâlni înăuntru, după care, condusă parcă de o forţă căreia nu mă puteam şi nu voiam sa mă împotrivesc, am traversat atentă strada deja pustie.

 

Ajunsă în faţa individului, inima începuse să îmi bată rapid, pregătită să o ia la goană. Fireşte că îl cunoşteam… şi încă cum! Purta acelaşi costum bleumarin şi cămaşă albă imaculat, pantofii eleganţi şi paltonul negru ca în seara în care mi-a dat lumea peste cap, răvăşindu-mi orice ordine ce reuşisem să stabilesc între gânduri şi sentimente. Știam că nu ar trebui să îi acord atenție și că nu îmi va aduce decât probleme, dar în același timp, simțeam că nu aș fi putut să îi rezist.

Nu am schiţat niciun gest, nicio vorbă preţ de câteva minute în care am ales să mă pierd cu totul în zâmbetul lui perfect, în timp ce el îmi analiza privirea pe care deja o ştia, doritoare de atâtea lucruri. M-a cuprins în braţe invitându-mă la un dans lent, fredonând Valse Sentimentale a lui Tchaikovsky. Melodia îmi cânta în cap, cu toate că el se oprise din fredonat şi îmi şoptea acum în ureche vorbe ce n-avea să le uit prea curând: ”Diavolul nu arată ca un omuleț roșu cu coarne și coadă. El apare ca tot ceea ce ți-ai dorit vreodată.”

A făcut semn unui taxi care a oprit imediat în dreptul nostru, a urcat pe bancheta din spate și mi-a întins mâna, invitându-ma cu el. Fără să ezit am urcat, trântind portiera în urma mea.

I call him the devil ’cause he makes me wanna sin. And everytime he knocks, I can’t help but let him in.