Veni, vidi, amavi

Ziua 1

Pornind de la o discuție care a durat circa trei minute, și a constat în două propoziții de genul:

-”Hai să mergem la Roma.”

-”Hai!”

am plecat, împreună cu ceai mai șmecheră prietenă*, în orașul în care visez să ajung de când mi s-a vorbit prima dată de el, la prima lecție de istorie din clasa a V-a. Cu toate că am planificat călătoria în detaliu, de la intersecțiile unde cotim în direcția potrivită, la obiectivele pe care le vedem și masa de la șosea din restaurantul unde vom mânca, nu îmi venea să cred că voi ajunge acolo, decât abia când m-am văzut așezată în avion, pe scaunul meu de la fereastră.

Entuziasmul ăsta al realizării că voi ajunge la Roma nu a ținut atât de mult pe cât mă așteptam. Mai exact, a ținut încă vreo 10 minute, după care am descoperit groaza pe care o am de zborul cu avionul, de care m-am lovit încă de la primele manevre de intrare pe pista de decolare.

După un prim zbor plin de peripeții și goluri în stomac, am ajuns la hotel într-un timp relativ scurt și fără probleme, că doar suntem fete deștepte. Ne-am luat camera în primire și am pornit spre primul obiectiv: Colosseum-ul.

Am ieșit de la metrou așteptându-mă să mă orbească soarele puternic care încălzea orașul în acea zi, însă tot ce puteam cuprinde cu privirea era impresionanta arenă. Pe bune, chiar era tot ce puteam vedea, e imens!

Îmi place să cred că mă pricep la capitolul cuvinte, dar nu cred că pot descrie cât de impresionată am rămas de clădirea-monument a capitalei italiene.

Colosseum-ul

Construit între anii 70-80 de către Împăratul Vespasian și fiii săi, Titus și Domitian, Colosseum-ul, a reprezentat una dintre cele mai bine construite și păstrate clădiri ale lumii antice, care a scos încă odată la iveală geniul ingineresc al romanilor, împlinind dorința lui Vespasian de a reda măreția Romei, după abuzurile și proasta conducere ale lui Nero.

Colosseum-ul este construit pe trei nivele, fiecare fiind decorat într-un stil diferit, începând cu Doric, Ionic și Corintic.

Arena a fost construită cu scopul de a reprezenta un loc de întâlnire și divertisment. La acea vreme, romanii înțelegeau prin divertisment lupte sângeroase între gladiatori intens antrenați, al căror unic scop era uciderea adversarului, lupte cu tigrii și lei sau vânarea acestor animale. Se spune că, ocazional, arena Colosseum-ului era inundată cu apă pentru a permite desfășurarea unor lupte navale.

Cum sa nu rămâi cu gura căscată când vezi cu ochii tăi un loc plin de istorie despre care știi atâtea? Cum să nu admiri munca intensă a unor oameni care nu au pus doar fizicul în construirea arenei, dar mai ales mintea? Inteligența, buna organizare și simțul artistic al romanilor sunt principalele caracteristici pe care Colosseum-ul le impune.

Intrarea în arenă se putea face prin una dintre cele 80 de căi de acces, în funcție de locul de pe biletul achiziționat. Ah, da! Aveau bilete, sub forma unor plăcuțe de ceramică, unde era menționat locul și rândul, în funcție de clasa socială și rang.

Și pentru că la aceste evenimente participau și oameni importanți ai Romei, confortul trebuia să fie pe primul loc, așa că, pentru a nu fi deranjați de soare, de la ultimul etaj erau deschise mai multe prelate, care mai domoleau căldura arzătoare a Romei.

După o plimbare prin jurul Arcului lui Constantin și prin Forumul Roman, unde ne-am uitat iar cu gura căscată la clădirile care au reprezentat centrul administrativ al Romei, care se prezentau foarte bine, după 2000 de ani, am luat o binemeritată pauză de mâncare.

Pe lângă faptul că am mâncat cele mai bune paste din viața mea, cu ochii la cea mai frumoasă priveliște, m-am bucurat de atitudinea binedispusă, haioasă și respectuasă a ospătarilor italieni, de la care avem multe de învățat.

Cu paste amatriciana și peste 30 de ore nedormite la bord, ne-am continuat drumul către următorul obiectiv: Altare della Patria. (Ca o paranteză, am dat și de Columna lui Traian și decorul de început din filmul Inferno în drum)

Altarul Patriei

Altare della Patria, sau Il Vittoriano, este un monument imens, construit din marmură albă, flancat de două coloane care simbolizează Marea Adriatică și Marea Tireniană, iar în mijloc se află statuia ecvestră, numită ”Tatăl Națiunii”, care îl întruchipează pe primul rege al Italiei unificate, Victor Emmanuel al II-lea. La baza statuii se află Mormântul Soldatului Necunoscut, păzit zi și noapte de Garda de Onoare.

După ce mi-am plimbat adidașii vreo douăzeci de kilometri și le-am ignorat țipetele de îndurare, s-au decis să îmi rănească picioarele până când nu am mai putut să calc. Aici vine partea amuzantă, când, supusă chinurilor vieții, am intrat în prima farmacie să cumpăr plasturi. Pe care am dat 5 euro. Aproape 25 de lei. Pe plasturi.

Acumulând lipsă de somn, durere de picioare și entuziasm cu fiecare secundă care trecea, am mers să ne dăm refresh în aerul rece de la Fontana di Trevi. Sculpturile albe, în contrast cu apa turcoaz care strălucea în mijlocul pieței aveau un efect hipnotizant, care nu te lăsa să îți iei ochii de la opera de artă.

Fontana di Trevi

După ce mi-am revenit, i-am povestit prietenei mele șmechere* despre cum apa de aici provine din cel mai vechi apeduct al Romei, Virgo, și cum statuia principală îl întruchipează pe Ocean și nu pe Neptun, care e flancat de doi cai: unul agitat și unul calm, care simboliează marea în ipostazele ei, peste care privesc Sănătatea și Abundența.

Binemeritata pauză de mâncare am făcut-o la Pane e Salame, un local mic, pe o stradă pavată și îngustă, tipic italiană, unde am mâncat senvișuri și am băut vin roșu adus de cei mai italieni ospătari (dacă m-am bucurat de felul lor de a fi, acum mă bucuram de felul în care arătau – mamma mia!)

Tot plimbându-ne în acorduri de vioară printre scutere Vespa și Fiat-uri, în Piazza Navona și pe bulevarde, nu am observat că s-a lăsat seara și frigul, sau că s-a închis metroul și că ne-am pierdut.

După mai bine de 45 de minute de învârtit aiurea, întrebat polițiști și schimbat autobuze, am nimerit (naiba știe cum) într-un autobuz care ne-a lăsat în fața hotelului.

To be continued…