Mister, diavolul și fericire temporară

Era noaptea în care graniţa dintre lumea noastră şi cea a spiritelor se slăbeşte, ademenind toate creaturile, fie ele bune sau rele, să pătrundă şi să se amestece printre noi, fără a da de bănuială. Oraşul gemea de dovleci sculptaţi în chipuri demonice, transformaţi în felinare groaznice, fantome translucide plutind la fiecare intersecţie şi pânze de păianjen întampinând orice chefliu la intrarea în localuri.

Oraşul părea încremenit în timp, bântuit doar de vântul ce şuiera din toţi rărunchii, trimiţând orice întârziat cutreierând străzile la adăpost. Adăpostul meu era un local la subsolul unei clădiri vechi din centrul istoric al oraşului, cu faţadele gata de prăbuşire peste capetele vreunor nefericiţi, picaţi în locul nepotrivit, la momentul neoportun. Odată ce îmi făcusem loc printre vrăjitoare cu manichiura neglijată, pisici negre arătând puţin prea mult şi diavoli ce încercau să ma ademenească în braţele lor, am catadicsit să mă aşez pe unul din scaunele înalte de la barul mult prea aglomerat, împreună cu prietenii mei, care au arătat la fel de mult dezinteres şi lipsă de inspiraţie pentru a veni costumaţi.

Nu a trecut mult timp şi primul cuceritor s-a arătat. Stătea pe scaunul de lângă mine de ceva timp, aruncându-mi priviri insistente, pe care am ales să le ignor, neavând cheful necesar pentru un alt nesăbuit.

-Dansezi?

În gândul meu îl catalogam deja drept idiot. Cum, nu vezi că stau jos?

-Nu, nu dansez, mulţumesc de întrebare.

-Nu dansezi în general, sau nu dansezi cu mine?

Nu mă privea, şi nici eu pe el, dar puteam simţi în vocea lui un zâmbet ştrengar, de parcă ştia cum urma să decurgă întreaga conversaţie. De parcă mă cunoştea.

-Nu dansez.

-Ce spui de o băutură, atunci? Permite-mi să te servesc cu ceva.

-Mulţumesc, dar îmi pot permite propria consumaţie.

Nu a fost decât o clipă fugară în care m-am întors către prietenii mei, moment în care misteriosul Casanova se făcuse nevăzut. Nu mi s-a părut ciudat nici faptul că nimeni nu îl remarcase pe individ, cu toate că nu era tocmai discret în ceea ce privea prezenţa sa.

În caleidoscopul de culori şi agitaţie uitasem de străinul de mai devreme, bucurându-mă de distracţia mea neperturbată. Muzica ce scutura clădirea din toate părţile, combinată cu alcoolul şi fumul gros ce invada localul îmi ştersese din memorie chiar şi chipul necunoscutului, de parcă nici nu ar fi existat.

Ieşiţi la o gură de aer proaspăt, am observat cum străzile fremătau acum de personaje care mai de care mai înspăimântătoare, arătându-şi colţii însângeraţi, coasele, ghearele şi machiajele bine puse la punct. Era singura noapte din an în care nu m-aş fi înspăimantat de grupul de băieţi costumaţi în enigmatica moarte, singura noapte în care orice lucru îndoielnic, orice persoană dubioasă putea străbate oraşul fără a se teme de întrebări incomode şi priviri pieziş.

Cum mâncarea nesănătoasă şi ieftină este la orice pas şi la orice oră, am intrat într-un restaurant întunecat şi el de atmosfera sărbătorii, dornici să ne încărcăm energia pentru noaptea albă ce ne aştepta în continuare.

Timpul petrecut în restaurant părea să fi alungat din nou toate creaturile de pe străzi, lasând în urmă doar un fior rece ce m-a cuprins imediat. Pe tot parcursul drumului înapoi spre local, toate legendele şi poveştile de groază mi se derulau în minte, datorită privirii ce o simţeam că mă urmareşte la fiecare pas.

Ajunşi la intratea localului, l-am zărit pe cel ce credeam că era motivul îngrijorării mele, rezemându-se de un felinar pe partea opusă a străzii, fumând leneş o ţigară ce părea că nu se mai termină. Mi-am asigurat prietenii că îi voi întâlni înăuntru, după care, condusă parcă de o forţă căreia nu mă puteam şi nu voiam sa mă împotrivesc, am traversat atentă strada deja pustie.

 

Ajunsă în faţa individului, inima începuse să îmi bată rapid, pregătită să o ia la goană. Fireşte că îl cunoşteam… şi încă cum! Purta acelaşi costum bleumarin şi cămaşă albă imaculat, pantofii eleganţi şi paltonul negru ca în seara în care mi-a dat lumea peste cap, răvăşindu-mi orice ordine ce reuşisem să stabilesc între gânduri şi sentimente. Știam că nu ar trebui să îi acord atenție și că nu îmi va aduce decât probleme, dar în același timp, simțeam că nu aș fi putut să îi rezist.

Nu am schiţat niciun gest, nicio vorbă preţ de câteva minute în care am ales să mă pierd cu totul în zâmbetul lui perfect, în timp ce el îmi analiza privirea pe care deja o ştia, doritoare de atâtea lucruri. M-a cuprins în braţe invitându-mă la un dans lent, fredonând Valse Sentimentale a lui Tchaikovsky. Melodia îmi cânta în cap, cu toate că el se oprise din fredonat şi îmi şoptea acum în ureche vorbe ce n-avea să le uit prea curând: ”Diavolul nu arată ca un omuleț roșu cu coarne și coadă. El apare ca tot ceea ce ți-ai dorit vreodată.”

A făcut semn unui taxi care a oprit imediat în dreptul nostru, a urcat pe bancheta din spate și mi-a întins mâna, invitându-ma cu el. Fără să ezit am urcat, trântind portiera în urma mea.

I call him the devil ’cause he makes me wanna sin. And everytime he knocks, I can’t help but let him in.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s