Am uitat

Tot ce auzeam în jur era sunetul paharelor de vin ciocnindu-se alături de zecile de voci în care puteai auzi doar zâmbete. Am aruncat o privire către ceasul de la mâna mea, a întârziat. Ospătarul mi-a adus pachetul de Dunhill albastru, din care am scos prima ţigară, pe care am întors-o cu filtrul în jos. Nu cred în superstiţii, dar obiceiul ăsta a pus stăpânire e mine. Se spune că acea primă ţigară trebuie să fie ultima pe care o fumezi din acel pachet, iar înainte de a o aprinde, îţi pui o dorinţă care urmează să se îndeplinească. Dacă ar fi atât de uşor.

Într-un final îşi face şi el apariţia, bulversat şi stresat de faptul că m-a făcut să îl aştept singură. Îi zâmbesc cu căldură şi îl asigur că totul e în regulă, pentru că… totul era, nu? Îmi povesteşte despre săptămâna lui aglomerată de la facultate şi despre cum îl stresează toţi la muncă, cu toate că nu îmi păsa şi nici nu aveam cea mai mică idee în legătură cu locul său de muncă. Din când în când îmi mai înclinam capul şi îl priveam absentă pentru a da impresia că sunt atentă, când un „mi-ai lipsit” rostit încet m-a deşteptat din visare.

-Poftim? Am spus, uşor încurcată de acele cuvinte.

-Mi-a fost dor de tine. E chiar aşa de greu de crezut? Spuse el zâmbind forţat.

Bineînţeles că nu era greu de crezut, era greu de ascultat şi de înţeles, mai ales pentru că scopurile mele erau cu totul altele, în niciun caz mărturisirea de sentimente. Discuţia măruntă a continuat pentru mult mai mult timp decât mi-aş fi dorit. Urăsc astfel de conversaţii neînsemnate, de umplutură. Spune-mi altceva, ceva ce contează, vreau să aflu ce crezi despre univers, dacă suntem singuri sau nu, dacă crezi că dragostea durează trei ani sau eşti un romantic incurabill, dacă îţi dai seama că nu mă vei avea niciodată cu adevărat şi lucrul ăsta te distruge înăuntru.

-Pot să îmi dau seama când eşti complet dezinteresată, ca acum, aşa că nu mai încerca.

-Nu sunt, doar… nu ştiu, nu trebuia să accept asta. Am încercat să mă apăr.

-Şi atunci de ce ai făcut-o?

-Am nevoie de cineva.

-Ei bine, vezi tu, asta e problema ta. Ai nevoie de cineva, nicidecum de mine, iar eu nu am de gând să mai fiu „cineva”.

-Ştim amândoi că nu e aşa. L-am fixat cu privirea pentru cinci secunde şi am putut să observ răspunsul în ochii lui, cu toate că nu avea curajul să îl admită. Am scos o altă ţigară din pachet şi l-am rugat sa o aprindă. A scos bricheta Zippo din buzunarul pantalonilor si mi-a aruncat-o pe masa plină de pete de cafea.

-Să mi-o înapoiezi când vei ştii ce vrei de la mine. S-a ridicat de la masă, nu înainte de a lăsa pe masă bani pentru nota de plată, destui cât să acopere şi consumaţia mea, doar pentru că ştie cât de tare mă enervează când plăteşte pentru mine, după care a ieşit pe uşa cafenelei.

M-am urcat în maşină şi am condus până unde am văzut cu ochii, sau mai bine spus, până unde m-a dus benzina. Întâmplarea face că toate drumurile ocolitoare m-au adus tot în faţa casei lui, unde mă aştepta de când părăsise localul. A început să înjure şi să lovească cu pumnii în poarta de fier a casei, pe care aproape că o îndoise, când am acceptat să dau o altă şansă lucrurilor dintre mine şi el. Însă este greu să simţi din nou când ai uitat totul despre aşa ceva.

tumblr_nlvpoiIOSR1rkbqbko1_500