I’d rather hurt than feel nothing at all

Se spune că arta se naşte din fericire şi tristeţe, dar cel mai mult din tristeţe. Atunci când durerea îşi face simţită prezenţa tind să mă refugiez, ca şi tine probabil, în artă: muzică, scris, fotografie şi uneori chiar desen, cu toate că am două mâini stângi. Ideea este că îţi găseşti involuntar lucruri care să te distragă, pentru că asta simţi că trebuie să faci, să reuşeşti să îţi iei gândul de la sentimentul ăla chinuitor. Pe cât de agonizantă mi s-ar părea suferinţa ce vine din anumite eşecuri, mult mai rea mi se pare indiferenţa.

Probabil că va suna anormal, dar ştii cât de trist este să nu ai despre ce să te plângi? Şi nu pentru că nu ai probleme, sau pentru că nu îţi lipseşte cineva sau ceva ce nu ai, ci pentru simplul motiv că tot ce simţi e… nimic. Nu e ca şi cum îţi propui să devii un bloc de gheaţă notoriu, pur şi simplu se întâmplă.

Iar când se întâmplă şi rămâi într-o stare de spirit în care nimic nu te mai afectează devine foarte trist. Ţi-ai ruga un prieten să te pocnească, doar-doar să simţi ceva… durere, indignare, orice. Bănuiesc că ceea ce vreau să spun e că prefer să mă fi afectat ceva din ce s-a întâmplat în ultimele luni decât să trec cu atâta indiferenţă şi uşurinţă peste evenimente ce m-ar fi marcat cândva. Încearcă să mă contrazici.

Advertisements

Ipocrizie

Am citit acum ceva timp un articol al unui aşa-zis angajator ce afirma cu o aroganţã ieşitã din comun cã viitorul se aflã în domenii precum cibernetica, fizica, matematica şi tot ce ţine de ştiinţele exacte. Acest individ mai spunea cã profilul de uman din liceu este total nefolositor pentru cã nu pregãteşte elevii pentru materiile ce oferã un viitor.
Din punctul meu de vedere, nu am auzit concepţie mai tâmpitã decât a respectivului. Întâi de toate, cu mult înainte de a învãţa calcule, procese fizice sau chimice şi programare de calculatoare înveţi sã scrii şi sã vorbeşti pentru cã fãrã aşa ceva nu poţi relaţiona într-o societate. Apoi, lumea are nevoie de conştiinţã istoricã, sã ştie mãcar de când strãmoşii lor sunt aici şi datoritã cui, precum şi câte ceva despre istoria şi cultura altor popoare. Totodatã, o societate are nevoie de artã, precum: pictura, literatura, muzica şi aşa mai departe.
Într-o societate de viitor trebuie sã existe un echilibru între aceste elemente, nu sã devenim nişte roboţi guvernaţi de calcule matematice precum ne sugereazã marele angajator în articolul sãu.

Deschidere de minte

Cu toate cã orice statisticã aratã cã ţara noastrã este la pãmânt din toate punctele de vedere, eu susţin în continuare cã se poate.
Zilele trecute o… colegã îmi desfiinţa total decizia de a urma Facultatea de Jurnalism, argmentând ea: “Dar de ce? Nu ştii şi tu cã doar 30% din absolvenţii la jurnalism îşi gãsesc de lucru?” Spuse viitorul psiholog din ea, pentru cã da, psihologia oferã un viitor plin de oportunitãţi. Eu o sã fiu în cei 30% (deşi nu dau doi bani pe astfel de procente) care îşi vor gãsi un job, poate aici, poate afarã.
M-am sãturat de mentalitatea româneasca ce ne bântuie încã din cele mai vechi menţiuni scrise din izvoarele istorice. Suntem în situaţia în care suntem din cauza unui amestec nociv de proaste decizii, gândiri încuiate şi lipsã de bun-simţ, iar dacã schimbarea nu porneşte de la mine, nu vom evolua niciodatã.
Dacã tu nu urmezi o facultate ce îţi place având în minte ideea cã nu ştiu ce analişti spun cã nu e de viitor, nu e bãnoasã şi cã nu se gãsesc locuri, le îmbrãţişezi gândirea constrânsã şi devii nefericit în goana dupã stabilitate şi siguranţã financiarã.
În schimb, eu îmi spun cã atâta timp cât îmi doresc sã profesez în domeniul pe care facultatea mi-l oferã şi sunt dispusã sã muncesc, voi gãsi şi ce. Nu mã voi mulţumi sã aştept cu lunile sau anii sã ma ia cineva de pe stradã sã îmi ofere un post pe o funcţie înaltã, asiguratã de ajutorul de şomaj ca majoritatea populaţiei leneşe. În orice domeniu succesul se atinge începând de jos, urmând nişte paşi.